Pentru ca ultimii ani s-au sfarsit cu greu si pentru ca nici acum nu se vede luminita de la capatul tunelului, mi-am zis ca dintre toate metodele, poate scrisul e cea care te elibereaza cel mai repede de ganduri si de prezenta umbrelor din minte si din trecut.
Nu am mai scris si foarte rar am vorbit despre asta, poate ca nici acum nu-i un moment potrivit, …dar cand e? nu stiu niciodata cum sa “negociez” cu timpul.
Am, in fiecare an, la fiecare sfarsit de an, o povara pe care o tarai cu mine prin frigul si pustiul iernii, incercand s-o las undeva pe drum, s-o agat intr-un trunchi de copac sau s-o arunc in lacul cel mai adanc. Nu-i o povara cu care m-am obisnuit, …uit de ea, odata ce trece inceputul de an, apoi nimic nu-mi aminteste ca ea exista de-a lungul anului, dispare. Dar revine in fiecare iarna, se lasa grea si imi prinde sufletul intr-o menghina pe care n-am puterea sa o desfac. Incerc, de fiecare data, sa o ignor sau, si mai bine, sa o las sa stea in mine fara sa ma misc prea mult, ca sa n-o starnesc. Un fel de simbioza. Ea are nevoie de mine ca sa existe, eu am nevoie de ea ca sa mor. Despre asta am vrut sa scriu. Despre moartea (sau mortile) mea (mele). S-a intamplat odata iarna… De atunci se intampla mereu, e un ciclu. Chiar daca in fapt, nu se repeta, e un “remake” pentru care n-am luat bilet, dar sunt – intr-un fel pe care inca nu-l inteleg – obligata sa-l vad de fiecare data.
A fost un an greu, cu multe intamplari care mi-au schimbat viata. Pentru prima oara in anul ala am simtit zadarnicia si am pierdut speranta. Pentru tot. Apoi, in noiembrie, am hotarat ca vreau sa renunt si sa uit, sa sterg cu buretele ultimii ani pe care-i traisem. Ultimii 4. N-am reusit sa uit, dar sa renunt – da! 1 ianuarie 2001, ziua in care am murit dupa o lunga si nefireasca boala a sufletului. Au murit cu mine toate bucuriile pe care le simtisem inainte, toate dorintele, toate grijile, placerile, curajul si credinta. Am ramas inerta din ziua aia, mai mult timp… Apoi m-am nascut din nou. Incet………….. Pentru singurul motiv care exista atunci pe lume: Luca.
Asta-i tot ce imi amintesc. Ba nu, imi mai amintesc ceva: ningea frumos. Era prima ninsoare in iarna aia. Fulgi mari coborau incet si mi se agatau in par. Si asteptam taxiul.